Rubrică: Momente în schiţe – Alexandra Ioncioaia

Rubrică: Momente în schiţe – Alexandra Ioncioaia

aCasă

Bistriţa, oraşul care m-a iubit întotdeauna, chiar şi atunci când l-am ignorat, s-a trezit într-o dimineaţă, tiptil, fără zgomot, şi… m-a tras de mânecă. Mă întorsesem de pe alte meleaguri, purtând gustul ţărmului străin în suflet şi îmbrăţişarea altui orizont.

Liniştea sub care oraşul respira amorţit, mă făcu să păşesc cu grijă, de teamă să nu spulber chemarea ascunsă. Prima zi a lui septembrie se furişa pe lângă umbra mea; eram acasă şi totuşi, unde mă aflam?

De atâtea ori plecasem de aici în speranţa că voi găsi acel ceva ca să nu mă mai întorc. Mă pierdusem prin oraşe mari, rătăcisem pe străzile străine, iubisem alţi oameni, alte cămine, dar la întoarcere mă simţeam fărâmiţată, parcă nu mai eram întreagă. De câte ori nu mi-am împachetat inima şi am aruncat-o pe fundul geamantanului doar ca să plec departe şi să găsesc ceea ce căutam? Niciodată nu am înţeles de ce caut în zadar şi de ce mi se face dor. Mereu am spus că Bistriţa nu e locul în care vreau să mă întorc, dar aici am respirat aşa cum nu am putut în locurile străine. Mergând alene pe străduţele familiare, îmi dădeam seama că aici sufletul meu nu rătăcise niciodată. Aici ştiusem întotdeauna la cine să alerg, pe unde s-o iau, ce scurtături să aleg. Am fost cucerită de ziduri măreţe, de ţărmuri cu legende scufundate în nisip şi de culorile unui cer nou; toate acestea mă lăsau să le gust, să le ating, să le iubesc, dar mai apoi mă alungau, mă trimeteau înapoi spunând că nu le aparţin.

Bistriţa? De ce aici? De ce Bistriţa? Avea acest oraş acel ceva? Ce nu descoperisem încă? Era un loc în care bătrâneii traversau ţinându-se de mână, iar poeţii scriau elegii dorului. Bistriţa e casa sufletului meu. Aici mi-am deschis ochii şi mi-am învăţat inima să facă primii paşi. Aici am învăţat să scriu zile şi aşteptări, să cânt visuri şi să plâng schimbări. Aici, cerul îşi înţeapă amurgul în turnul Bisericii, picurându-i întunericul pe ziduri.

Bistriţa e în miezul pâinii rumene al cărei miros se simte de la colţul străzii. Bistriţa e ecoul Missei Încoronării şi vocile coriştilor ce răsună dincolo de vitralii. Bistriţa e prima filă a celei mai vechi şi uitate cărţi din Bibliotecă. Bistriţa e o vată pe băţ, roz, lipicioasă. Bistriţa e zâmbetul copilului care culege prima castană căzută în drum spre şcoală. Aici mi-am crescut sufletul, aici m-am ascuns când nu ştiam încotro s-o apuc.

Sunt muzeul viu al oraşului. Port în mine copilul parcurilor nerenovate, copilul care nu se mai sătura de pufuleţi şi turtă dulce. Dacă mă priveşti atent, vei vedea copilul care citea poveşti până târziu.

Ştiu locurile ce au fost cândva sub dărâmăturile uitate de acum. Îmi amintesc treptele de sub frunze şi felul în care mi se auzeau paşii atunci când mă împiedicam de ele.

Bulevardul poartă în trotuarele sale reci şi aspre râsul meu de copil, pasul micuţ şi săltat sau lacrimile unei note mici.

Privind cerul de la geamul bucătăriei, mi-am crescut în suflet o fereastră prin care soarele să îmi răsară pe tâmple şi să-mi apună în palme, ori de câte ori vreau. Nu cunosc altă lună decât cea de la fereastra camerei mele. Ea îmi spunea poveşti. Ea mi le spune şi acum.

Bistriţa e reţeta covrigilor împletiţi cu susan şi ţipătul vesel al clopoţelului de lângă sala profesorală. Bistriţa e în urmele lăbuţelor de pisică din asfalt. Bistriţa e felinarul care se aprinde pe străduţa cu florării după ce se întunecă. Bistriţa e parcul în care copacii se îmbrăţişează deasupra bătrânelului care desenează. Bistriţa e imaginea unei mâini mititele care dezmiardă clapele unui pian. Imaginea unei fetiţe care cântă. Imaginea câinelul primit în dar. Străduţa şi casa cu grădină. Petalele florilor – dans de curcubeu într-un ochi de apă. Clopotele bisericii peste drum de şcoală. Poarta verde a şcolii şi coridoarele albe cu uşi mici şi înghesuite. Treptele care scârţâie, tablourile compozitorilor clasici, abecedarul şi primul caiet. Jocurile din curtea şcolii, drumul spre casă, vocea tatălui în loc de ceas deşteptător. Cozonacul bunicii, mâinile ei şi mirosul de scorţişoară din dulăpiorul suspendat. Duminicile în familie, pisicuţa tărcată şi acvariul cu peşti.

Bistriţa a crescut odată cu mine, s-a schimbat odată cu mine şi trăieşte în mine.

Aici sunt acasă, indiferent de anotimp, de an, de zi.

În Bistriţa, toamna vine în filele unui caiet de şcoală, în cerneala unui stilou şi în praful de cretă de pe catedră. Uneori se furişează în buchetele de garoafe şi de acolo îmbrăţişează oraşul. Bistrița e farfurioara ceștii de cafea cu gust de toamnă. Aici, căminele nu sunt făcute doar din cărămizi. “Acasă” se pronunță “familie”, “dragoste”, “zâmbet”.

Bistrița e refrenul orelor de lucru și șoapta din pragul ușii de la miezul nopții.

Soarele răsărea peste străduțele amorțite ale Bistriței. Bistrița…

În Bistrița sunt cele mai frumoase ploi. Ecoul ploii de la 4 dimineața.

Un vuiet stins, spus la flacăra verii ce adoarme. Ploaie cu acorduri gri-profunde care îți fac pielea să tresară și buzele să zâmbească. O ploaie amară, pastelată. Ploaia care așterne toamnei cale spre inimile noastre.

Bistrița scrie cele mai frumoase primăveri. Își pictează străzile, își strânge călătorii, își cântă armoniile. Bistrița e semnul de carte pus între paginile inimii mele și caietul primului meu alfabet. Bistriţa e oglinda în care m-am privit mereu fără să ştiu. Aici am început să iubesc.

Aici eu sunt, cânt, visez, iubesc, scriu. Aici timpul se măsoară în înţelepciunea gândului, în cutele de pe frunte. Timpul e raza soarelui tremurândă deasupra stejarilor. Timpul se măsoară în gânduri şi în înfăptuirea lor.

Am purtat Bistriţa oriunde am mers. Am purtat în mine nu un oraş, ci o casă, aşa cum melcul îşi poartă cochilia. Bistriţa e numele dorului care mă cuprinde atunci când sunt departe.

În acea dimineaţă, Bistriţa mi-a spus fără cuvinte că mă iubeşte şi că mă aşteaptă să mă întorc la ea pentru că doar aici sunt eu cu adevărat.